Tradiții și obiceiuri de înmormântare la români
La fel ca nașterea sau nunta, și înmormântarea este un rit de trecere. Prin rit de trecere înțelegem o serie de acțiuni pe care omul le împlinește pentru a atenua trecerea de la un statut la altul, de la o stare la alta. În cazul înmormântării, această trecere are loc deoarece, conform tradiției creștine, sufletul este nemuritor. Prin urmare, el trebuie să treacă prin diferite ipostaze, mijlocite de cei vii. Toate acestea se reflectă în obiceiurile de înmormântare ale poporului român.
Tradițiile și obiceiurile românești la înmormântare au stârnit, de-a lungul timpului, tot felul de reacții. În satul românesc tradițional, multe obiceiuri erau acceptate în prelungirea celor creștine, spre deosebire de astăzi, când mulți preoți au început să le respingă. Pentru a înțelege fenomenul, trebuie să ne gândim la mentalitatea societăților despre care vorbim.
În lumea tradițională, toate gesturile au o explicație. Mai ales "Marea Trecere", așa cum este numită trecerea de la lumea vie la lumea cealaltă, este puternic conturată de obiceiuri ce vor să explice întreg ritualul, în cele mai mici detalii. Deși moartea continuă să fie o necunoscută, omul încearcă să o îmblânzească, găsindu-i o explicație, o rețetă. Cei vii trebuie să se asigure că mortul va ajunge în Rai, de aceea grija și împlinirea tuturor obiceiurilor de înmormântare este esențială.
Astfel se explică diferitele superstiții de înmormântare și obiceiuri considerate "ciudate", cum ar fi spălarea morților, privegherea sau îmbrăcarea morților în haine de sărbătoare. În tradiția românească, cel trecut în neființă poartă hainele de duminică, respectiv portul tradițional. Până să ajungă la Rai, cel mort trebuie să parcurgă un drum, să călătorească. De aceea are nevoie de obiecte care să îl protejeze sau să îl ajute (mâncare, băutură, un băț în care să se proptească, adică toiagul mortului). Sufletul după moarte se află într-o lungă călătorie. Totodată, în sicriu sunt așezate unele lucruri (precum pietre sau semințe), care au rolul de a-i proteja pe membrii comunității. Pomana, ca și doliul, sunt elemente importante ale înmormântării, dar și ale perioadei de după înmormântare.
Despărțirea definitivă de cel plecat în lumea cealaltă are loc, în aproape toate regiunile românești, la parastasul de 40 de zile, care sub nicio formă nu trebuie omis.
Modificările spațiale aduc după sine și modificări culturale. Obiceiurile de înmormântare din orașe sunt restrânse, iar ceea ce se mai păstrează astăzi nu cunoaște neapărat o explicație. Spre deosebire de spațiul rural, în care toată comunitatea ia parte la înmormântare, în orașe numărul participanților este mult mai mic, iar ritualul are în centru slujba înmormântării. Cele mai multe familii apelează la firme funerare specializate, care asigură îndeplinirea momentelor esențiale ale înmormântării.
Prin simbolistica lor, coroanele funerare au capacitatea de a înlocui o parte dintre obiceiurile înmormântării tradiționale. Dacă în lumea tradițională românească elementul vegetal era prezent sub forma bradului funerar, în orașe bradul devine o componentă a coroanei, căreia i se adaugă diferite flori (vezi și articolul De ce se duc flori la înmormântare). Pe lângă funcția estetică, coroana funerară exprimă regretul veșnic pentru plecarea celui drag.
Chiar și la orașe, oamenii păstrează cu strictețe parastasele obligatorii și zilele de pomenire a morților. Putem spune că înmormântarea la români nu și-a pierdut cu totul specificul tradițional.
