Toiagul mortului - un obicei funerar deosebit
Toiagul mortului sau toiagul de înmormântare reprezintă un obicei special, totuși din ce în ce mai rar întâlnit.
Toiagul este de fapt o lumânare neobișnuită ca formă și înălțime, care se folosește în timpul ritualului funerar. Astfel, pe lângă lumânările obișnuite ce se aprind în timpul priveghiului la capătul mortului sau la intrarea în casa acestuia, românii mai au un obicei inedit – acela de a face o lumânare înaltă cât statura celui mort, în formă de spirală, care va fi aprinsă în anumite momente bine stabilite.Toiagul mortului - semnificație
Așa cum este cazul tuturor obiceiurilor de înmormântare la români, și toiagul mortului își are semnificația sa. Se spune că pe el se sprijină cel mort în călătoria sa de pe lumea cealaltă, mai ales când trece prin vămile văzduhului. Astfel, sufletul va merge cu lumina în cer și se va sprijini pe toiag ori de câte ori va avea nevoie.
În altă interpretare, se consideră că această lumânare care arde va arde și toate păcatele mortului, care va ajunge curat pe lumea de dincolo.
În unele zone, toiagul mai este numit și "privighetoare", "trupnic", "boiul mortului", "lumina de stat", "toiag de stat" sau pur și simplu "stat", semnificând înălțimea lumânării, adică statura celui adormit.
Pentru a confecționa toiagul mortului, una dintre femeile care ajută la pregătirea înmormântării măsoară persoana decedată cu o ață de cânepă sau de bumbac, ață care va deveni fitilul lumânării.
Oamenii cred că pe lumea cealaltă mortul nu va mai avea nevoie de noroc, căci acolo îl va întâlni pe Dumnezeu, care știe totul. De aceea, se consideră că, prin măsurarea staturii celui mort, norocul său rămâne în casă, la rudele lui.
În alte regiuni măsurarea mortului înseamnă că sufletul devine la fel de mare cât trupul, pentru că sufletul pleacă pe lumea cealaltă, nu trupul.
În unele părți ale Moldovei ața este trecută de trei ori prin mâna dreaptă a persoanei decedate și de trei ori după degetul mare al piciorului drept, ca și cum mortul și-ar măsura lungimea corpului.
Ceara din care se confecționează toiagul mortului trebuie să fie curată, galbenă, iar în ea se amestecă și ceara lumânării pe care cel decedat a ținut-o în mână atunci când și-a dat sufletul.
Dacă cel care a murit era o persoană în vârstă, toiagul mortului se face gros cât degetul arătător. Dacă este vorba despre un tanar sau despre un copil, lumânarea se face mai subțire.
Toiagul este un alter ego al mortului și reprezintă în același timp simbolul drumului către lumea cealaltă.
Ce se face cu toiagul mortului
După ce este gata, lumânarea se închină de trei ori în cele patru zări, se încolăcește în formă de spirală și se așază în mâna, pe pieptul sau la capul mortului. În unele zone din Moldova se obișnuiește să se spună: "Îți dau toiag de la frați, de la surori, de la părinți și de la toate neamurile".
Toiagul mortului se aprinde atunci când încep să bată clopotele pentru cel mort, de trei ori pe zi, și se lasă să ardă doar în acel interval de timp.
Toiagul este aprins apoi la scoaterea mortului din casă și în biserică, în timpul prohodului.
După înmormântare, toiagul se stinge și se duce acasă sau se ia doar o bucată, restul urmând să ardă până la înmormântarea de la cimitir. În anumite zone, partea rămasă nearsă se pune în sicriu și se înmormântează împreună cu mortul.
Toiagul se mai aprinde apoi acasă, timp de trei seri la rând, crezându-se că atât timp cât lumânarea va arde, sufletul se va întoarce acasă. Lângă lumânare se pune un ștergar pe care se așază pâine și un vas cu apă, pentru ca sufletul să se poată odihni.
Toiagul se mai poate aprinde și la mormânt, în primele trei zile după înmormântare. În vechime era dat unei femei care îl aprindea la mormânt timp de 40 de zile.
După ce va arde acasă sau la cimitir, lumânarea va fi dată de pomană împreună cu un colac și o sticlă cu vin celui care a ținut lumina atunci când adormitul și-a dat sufletul sau va fi păstrată, ca noroc al casei și aprinsă la zilele de pomenire pentru cel decedat.
