Bradul la înmormântarea unui tânăr necăsătorit

Așa cum astăzi avem coroane funerare și jerbe funerare care însoțesc ultimul drum al celor plecați dintre noi, la fel exista în tradiția populară obiceiul bradului. Acesta consta în împodobirea unui brad cu flori, fructe, nuci etc., brad care îl însoțea pe cel mort pe parcursul întregului ritual. Prezența bradului la înmormântare ascunde credințe și semnificații străvechi.

Semnificația principală a acestui ritual ține de împlinirea statutului social al celui mort. Bradul era împodobit atunci când cel care murise nu era căsătorit, tocmai pentru a substitui partenerul de nuntă. În concepția populară, toți oamenii trebuie să își îndeplinească datoriile, datorii printre care se numără și căsătoria. De aceea, cel mort nu poate părăsi această lume fără a fi împlinit din punct de vedere social. Pe lângă a fi un simbol al tinereții, bradul la înmormântare reprezintă deci un înlocuitor al căsătoriei, fiind simbolul soțului sau al soției postume a mortului.

Chiar de la început, obiceiul împodobirii bradului funerar este un act neobișnuit, chiar spectaculos. La moartea unui tânăr sau tinere necăsătorite, șapte sau nouă flăcăi mergeau în pădure, pentru a căuta un brad tânăr, numit "bradul mortului". Purtau doliu la mână și pe drum cântau cântece de jale. Atunci când alegeau bradul, îngenuncheau și spuneau "Tatăl nostru", iar apoi doborau copacul, fiecare având dreptul la o singură lovitură de topor. Bradul era dus apoi în sat, la casa celui decedat, fiind purtat pe umeri, cu vârful înainte, astfel încât să nu atingă pământul cu crengile. Pe drum era așteptat de fete, care cântau Cântecul bradului, unul dintre cântecele de înmormântare ale folclorului românesc. Cântecul bradului deplângea soarta copacului care trebuise să părăsească locul său.

În majoritatea zonelor țării, bradul era împodobit de sărbătoare (precum steagul la nuntă), cu dulciuri, mere și fructe uscate, flori, clopoței, batistă și panglici colorate. În unele părți, bradul era împodobit și cu lână de oi, dacă cel mort fusese cioban, iar la fetele mari se punea în vârful bradului și un inel de logodnă. În zonele în care nu exista brad, locul său era luat de o creangă de măr, prun sau de alt pom fructifer.

Bradul era purtat în fruntea cortegiului funerar, de către flăcăi, la fel cum vorniceii purtau colacii la nunți, tocmai în dorința de a împlini și ritualul căsătoriei neîntâmplate în timpul vieții. Bradul era înfipt apoi lângă mormânt, stând de veghe la căpătâiul celui îngropat.

Obiceiul bradului la înmormântare este răspândit cu precădere în Oltenia, unde hainele celui mort necăsătorit sunt chiar hainele de nuntă – haine de mire, dacă era vorba de un tânăr, respectiv rochie de mireasă, cu voal și coroniță, dacă era vorba de o fată necăsătorită. Uneori, în mijlocul satului se făcea o horă și se aduceau lăutari. Prin toate aceste practici, înmormântarea celor care nu avuseseră parte de căsătorie în timpul vieții devenea o nuntă.